adun o mulţime de lucruri în mine şi nu le pot spune nimănui,fiindcă nu le-ar înţelege, înafară de tine.scriu, şterg acelaşi rânduri de zeci de ori. Am avut grijă să stric totul prin simplele idioţenii.si stii,mi-e aşa dor de mare .. vremurile când aveam nisipul fierbinte sub tălpi,iar briza mării ne trezea toate simţurile,mi-e dor de sufletul meu ,de sărutul lui,de clipele pe care acum nu mi le pot scoate din inimă şi jur că e fără voia mea.Păstrăm iluzia bucuriei. N-am nevoie de cuvinte.ne prefacem că suntem vii,când de fapt suntem goi pe interior.Nu-i greu să te obişnuieşti cu sentimentul acesta fals,îţi intră în caracter la un moment dat.
Nu prea pot să sap în adâncul sufletului să văd ce-a mai rămas din el.Insă simt greutatea extrem de apăsătoare,indiferenţa morbidă,văd realitatea crudă.A mai rămas ceva?