Soarele ne mângâia trupurile ca şi când ar fi fost pentru ultima oară.Briza mării ne alina sufletele înflăcărate de dor şi teamă.Se auzea doar nisipul scârţâind sub paşii trecătorilor.O doamnă grasă îi aranja băieţelului său pălăria caraghioasă,o tipă suplă îşi legăna şoldurile prin faţa unor tineri,toate acestea mi-au rămas întipărite în minte.Ultimele lui cuvinte trezesc în mine amintirea clipelor de care m-am depărtat nu tocmai uşor şi le regret căci nu mai sunt.E ca o piatră pusă în palmă căreia îi simţi greutatea;aşa-i pentru mine,o durere în plus pe care nu mi-o pot scoate din inimă.
Scrisul devine tot mai nervos,nu mai am pic de graţie feminină,nici măcar răbdare.Îmi vine să arunc nişte cuvinte la întâmplare,s-o las dracului de literatură şi să spun lucrurilor pe nume.”Auzi domnişoară,nu crezi că-ţi permiţi cam multe?” ”Hai nu mă enerva,că şi tu eşti mitocan.”
Mi-am strâns prosopul şi am păşit cu paşi iuţi printre trupurile lungite în nisip.Vreau acasă!