“Parcă m-ai răpit de undeva şi alergi cu mine să nu te ajungă din urmă.Nu fi rău,iubitule,nu fi o brută.Destinul nostru,zicea mama,destinul nostru al femeilor,e amarnic,fetiţa mamii.Credea că n-am priceput.Ştiu bine că e amarnic,trebuie să plăteşti scump sărutul,trebuie să te doară ,trebuie să faci copii.Ah,tot mai bine era dacă-i aducea barza în cioc.Nu mă strânge aşa tare,iubitule,îmbrăţişarea ta striveşte în mine toate amintirile,toată copilăria,toate jocurile.Cum pot să moară toate într-o clipă, înăbuşite de gura ta,când până ieri,până azi,până adineaori erau toate în mine,cum pot pieri deodată miresmele atâtor lucruri,atâtor flori,atâtor fiinţe ca să nu rămână decât mirosul acesta de sudoare,de alcool şi de tutun,cum pot să amuţească atâtea glasuri amabile sau indiferente ca să nu se mai audă decât vocea ta dură şi surdă, şi precipitată,cum se pot stinge toate privirile familiare sau străine care mă urmăresc în vis şi în autobuz, şi pe stradă ca să nu mai ardă decat una,a ta,iubitule,alta decât cea de acum un sfert de oră,privirea ta sticloasă de lup încins şi neînduplecat.Să nu zici,iubitule,fata asta e inertă şi insensibilă ca o moartă,căci sunt moartă cu adevărat de o astfel de moarte,aceea care nu durează decât o eternitate,o secundă unică bătută de valuri fierbinţi,şi,oricât de tare mi-aş înfinge unghiile în grumazul tău,simt că mă duc la fund mai singură ca niciodată,aşa de singură că nici eu nu mai sunt acolo,deşi te aud chemându-mă de departe,deşi te aud gâfâind aşa de aproape ca în clipa când te chinuiai să destupi sticla de şampanie,deşi îmi eşti aproape şi departe,bun şi crud,suav şi amar,milostiv şi crâncen,deşi mi-e dor şi mi-e teamă, şi mi-e scârbă de tine.Iartă-mă,iubitule,că nu gem,că nu mă zbat,că nu te muşc,că nu te privesc,dar am uitat toate suspinele acasă,mi-au împietrit braţele care nu au strâns încă pe nimeni până acum,mi s-a încleştat gura care nu şi-a muşcat până azi decât propriile ei buze, şi aşa de grele îmi sunt,aşa de grele,pleoapele.Va trebui să învăţ multe de acum înainte,va trebui să învăţ ca la şcoală cum se face "a" şi "b" şi "c" în dragoste,să ştiu totul pe de rost,sărutul nu e,iubitule,un lucru uşor,vezi tu,nu ştiu aproape nimic,dar ar fi fost mai bine dacă-ti puneai o mască pe obraz,ca să nu-l văd aşa de roşu,aşa de asudat,aşa de caraghios, şi apoi becurile astea electrice de ce nu le-ai stins,cum se uită la mine,mai ales cel din dreapta ca un ochi holbat la coapsa mea.Şi glasul,cum îţi şuieră,iubitule,de ce mai vorbeşti acum când toate cuvintele lunecă pe cearşaf şi cad undeva la picioarele patului,când nici unul nu mai ajunge la mine,când somnul copilăriei,cel de după lecţia de seară şi după Tatăl Nostru care eşti în ceruri, îmi lipeşte pleoapele,facă-se voia Ta,nani,nani fetiţa mamii,o,dacă m-ai lăsa să dorm,să dorm.Sunt atâtea lucruri frumoase afară de asta,trebuie să-ţi aminteşti şi tu ce frumoase sunt plimbările,jocurile,cântecele…O,ce bun eşti,iubitule,când zici : dormi micuţa mea,când scaperi un chibrit şi-ţi aprinzi ţigara,când stingi becurile îngălbenite de nesomn,când închizi ochii şi te aud sforăind lânga mine,nimic nu e mai frumos ca sforăitul tău prin gura întredeschisă,cum stai nemişcat cu mâinile căzute pe cuvertura ca un mort căruia i-a crescut barbă,ca un mort care a păstrat în el pentru o scurtă nemurire mirosul de alcool,de tutun şi de sudoare, şi o spumă albă în colţul gurii ca o petală de Edelweiss.”
Este un pasaj din cartea "Surorile Veniamin" de Sergiu Dan.