Oare?

Şi s-a săturat.S-a săturat să-i ducă dorul,s-a săturat să nu fie băgată în seamă,s-a săturat să facă totul de una singură.Şi îi venea să plângă de nervi căci nu mai suporta chinul.Şi îl avea pe el,degeaba.Până într-o zi când i-a zis : "Ştii că eu nu mai pot să suport toate astea?Sunt sătulă George şi mereu mă faci să plâng".Stătea sprijinită de tocul uşii de la balcon cu spatele la el,privea cerul.Şi-a amintit de ceva şi un zâmbet îi apăru pe faţa încruntată "Mai ştii cum ne-am cunoscut?Cât de imatur erai,acum eşti nepăsător" Nu era un zâmbet de bucurie,era un zâmbet furios."Ana,zi-mi ce vrei să fac,ştii doar că te iubesc,dar nu înţeleg ce vrei tu de fapt de la mine." "Nimic,George, nimic,căci de azi nu te mai vreau în viaţa mea,am obosit."
Uşa se trânti violent,George plecase,dar Ana continua să se uite la cer...

Trei lacrimi reci de călătoare

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

de Ion Minulescu.

Infernul sunt ceilalţi.

Ieri mã gândeam la cât mi-aş dori sã fug spre nicãieri ... Sã scap,sã uit,sã fiu alta doar pentru o zi.Intr-o dimineaţã chiar priveam la anii care au trecut,15 ani aproape 16,cât m-am maturizat prin câte am trecut şi iatã-mã aici.
Şi pânã la urmã sã vorbim despre fericire.Ce-i fericirea cu adevãrat?E o idee, pe care vrem s-o ajungem cu toţii.Dragostea e fericire.Pare ceva absolut, dar nu e.Crezi în idealul tãu? atunci ai toate şansele sã ţi-l împlineşti ...
Uneori suntem fericiţi şi nu ştim de ce, faptul cã admirãm rãsãritul e de ajuns.Fericirea constã în lucrurile cele mai mãrunte, pe care unii refuzã sã le vadã.
Horaţiu spunea "Alergãm dupã fericire pânã departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape."

Destãinuiri.

Mereu când mã suna,îi respingeam.Odatã m-a prins de mânã şi m-a întrebat :"Mãcar eşti fericitã?". Am ezitat şi i-am rãspuns încet cã nu,dar nu m-a auzit.I-am intors spatele şi am plecat.
Am ieşit în bulevard,unde soarele ardea puternic ca şi când voia sã ne topeascã.Priveam cum corpurile blege ale oamenilor se fâţâiau de colo colo,iar copii fãrã chef bãteau câte o minge pe trotuar.Totul era monoton.Imi era lene, de abia mã mişcam...

Nimic nu se comparã cu o zi de iulie...

A better tomorrow.

Şi ştii ce mi-a zis când a plecat? "Sã nu mã uiţi". Am simţit cum sufletul mi se urcã în gât.N-am ştiut ce sã fac şi am luat-o de mânã spunându-i : "Nu te voi uita,draga mea".Atunci mâna i s-a lãsat moale şi a închis ochii.Am strâns-o şi mai tare,chiar dacã nu avea rost şi am început sã plâng.Am ieşit din camerã, m-am aşezat pe comoda pe care era aşezat un mileu frumos croşetat de ea. "Chiar dacã nu voi mai fi, promite-mi cã te vei gândi la mine", asta îmi repeta în timp ce stãtea întinsã pe pat.M-am amãgit ca o proastã crezând cã bolnavii se vindecã.N-ai cum sã te împotriveşti sortii,eşti pur si simplu cine vrea viaţa, iar dacã vrei sã-ţi schimbi destinul,rişti îngrozitor.

Prea mulţi care pierd în faţa morţii ... şi e trist.