nu mai am timp şi nici cheful necesar să duc o luptă cu ceilalţi,
important e să învăţ s-o duc pe cea cu mine. „sunt puternică” îmi spun, căci
agăţându-mă mereu de o speranţă, devenisem debilă, din cauza ta.. nu ştiam să înfrunt eşecul, dezamăgirea, era un „du-te, vino” continuu. stabilitate
n-aveam, mă pierdeam prin false iubiri ce nu însemnau nimic. azi o despărţire,
mâine o nouă relaţie.. atât de bolnavă eram. îmi plăcea, nu puneam nimic în
joc, îmi cream o aură de fier peste care nu trecea nimeni, un zid greu de
distrus. cu ce m-am ales? cu ani pierduţi şi o mare gaură în suflet, căci am
rănit persoane prea blânde să merite asta. şi frică.. care mă urmăreşte zilnic. încerc s-o amân, să mă depărtez. dar nu, nu mă lasă să-mi trăiesc fericirea, îmi aşteaptă momentul de vulnerabilitate şi pune stăpânire pe mine.. îmi cuprinde corpul, mintea şi inima. mă lasă ca pe un om fără vlagă ce nu mai are nimic de pierdut. şi totul.. se întâmplă fără voia mea. emoţiile nu sunt controlabile căci sunt amplificate de experienţe şi amintiri, de prezent şi viitor. frica asta te distruge! te obişnuieşti cu ea, te macină încet până-ţi ia toate speranţele transformându-te într-un robot.