Mereu când mã suna,îi respingeam.Odatã m-a prins de mânã şi m-a întrebat :"Mãcar eşti fericitã?". Am ezitat şi i-am rãspuns încet cã nu,dar nu m-a auzit.I-am intors spatele şi am plecat.Am ieşit în bulevard,unde soarele ardea puternic ca şi când voia sã ne topeascã.Priveam cum corpurile blege ale oamenilor se fâţâiau de colo colo,iar copii fãrã chef bãteau câte o minge pe trotuar.Totul era monoton.Imi era lene, de abia mã mişcam...
Nimic nu se comparã cu o zi de iulie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu