Colourblind.

Cum aş putea să-i spun că … totul depinde de noi?Ne prefacem că umbra nu există,credem că dacă am stăpâni tehnici complicate,dacă am fugi destul de tare şi de departe,o să obosească şi n-o să ne mai urmărească.Oare? Folosim pretexte să umplem goluri,cine a zis că viaţa e uşoară?Fericirea ne e spulberată de cele mai mici chinuri,până la urmă haosul ne determină,nu ne putem desprinde,alergăm în cerc.Nu ştiu ce vreau,poate că timpul se opreşte pentru o clipă,sparge şi forţează destrămarea asta … cuvinte grele. Mă bucur de unele momente,cum ar fi : statul în pat şi ascultatul gălăgiei de afară produsă ori de muncitorii care lucrează,ori de vocile copiilor sau de ciripitul păsărilor,de cafeaua de dimineaţă .. totul capătă culoare şi viaţă odată cu înalţarea soarelui pe cer,iar asta ne alungă cele mai mari temeri.Acel sentiment care se înfiripă în sufletul omenesc stă la baza fiecăruia, însa noi suntem cei care îl modelăm, îl transpunem într-o formă reală.

"Eram şi noi aşa odată.Mai ştii?" "Când?" "Nu mai întreba când.Atunci … sau poate că vom mai fi" … singura soluţie să scapi de o umbră e să stingi lumina,să înfrunţi lucrul de care te temi fără ocolişuri.